Traditii si obiceiuri

In comuna Plopșoru au existat si mai exista si azi  cetateni care isi duc existenta si lucreaza cosuri de nuiele si obiecte din lemn. De asemenea exista familii care lucreaza la razboi covoare ,presuri taranesti si costume nationale ale portului popular romanesc ce sunt imbricate de catre  cetatenii satelor la dansuri populare sau sunt puse in  in vanzare la balciurile traditionale ce se organizeaza in comuna Plopsoru si in localitatile invecinate.

Prin port, ţăranul comunei Plopsoru şi-a exprimat nu doar talentul meşteşugăresc şi înclinaţia sa înnăscută către detaliu, către artă, ci şi mândria, puterea economică şi, în anumite etape ale evoluţiei sale, statutul social.

Portul popular a evoluat şi evoluează permanent. El nu poate fi considerat creaţia exclusivă a unei perioade, a unor sate sau a câtorva generaţii.

Evoluţia portului are loc în cadrul unui complex de factori în care primează esteticul. Costumul popular oglindeşte legătura strânsă cu viaţa. Materiale folosite la confecţionarea costumului popular – lâna, cânepa sau inul, arniciul, lânica, borangicul, bumbacul, mătasea, fluturii şi mărgelele. Broderiile utilizate în decorarea iilor – punctul lănţişor, punctul simplu cu o singură faţă sau două feţe, punctul „cruce”, punctul „urzit pe fir” folosit la formarea încreţului, punctul „lucrat pe dos”, punct cu o vechime remarcabilă, punctul de broderie plină şi punctul oblic sau drept.

Motivele decorative aplicate în ornamentaţia costumului : figuri geometrice, figuri florale, în altiţe motive „cârlige” cu intercalaţii de triunghiuri, încadrate în linii drepte şi motivele „furcă şi ciutură”.

În decoraţia geometrică predominau: pătratul, rombul, octogonul, motive în formă de „S” şi altele. În cromatică se distingeau culorile : roşu, vişiniu, cafeniu, albăstrui, negru, galben auriu folosit la „încreţ”, roşu sau roz şi puţin bleu.

În ansamblul portului se disting două tipuri de costume. Ambele costume reprezintă tradiţia şi sunt foarte vechi.

Costumul femeiesc:

 -costumul cu catrinţe pereche;

 -costumul cu zăvelcă sau vâlnic.

După 1900, se generalizează portul costumului schileresc renumit in satul Sardanesti unde  a fost mare proprietar de terenuri boierul Ion Schileru.

Costumul bărbătesc cunoaşte o altă etapă de dezvoltare, din punct de vedere al structurii şi decorului.Costumul schileresc este compus din : căciulă moţată, cămaşă de bumbac până la genunchi, nădragi, vestă, mintean şi ghete.

Obiceiuri specifice din present si din trecut :

 Momente ale existentei : Obiceiurile de nastere:  – toate  ritualurile sunt facute de catre moasa. O atentie deosebita  se acorda primei scalde, in care se pune un banut de argint, ou, grasime, flori precum si alte obiecte ale caror insusiri pot trece asupra copilului ( ex: creion, carte, bani, etc.). Daca copilul este bolnav sau daca unei femei  nu i-au trait copiii, atunci copilul va fii ,,vandut’’, fie va fi pus in drum si va fi dat primei persoane care trece fie va fi dat pe o fereastra, asezat pe un foras cu cenusa. In ziua de 1 ianuarie copilul este ridicat cu capul la grinda casei.

Obiceiurile de nunta :  – nunta este ritualul cel mai bogat  si mai plin de bucurie dintre toate celelate manifestari din ciclurile vietii. Nunta incepe cu petitul fetei si invitarea nuntasilor. Un rol important il are cumnatul de mana, acesta merge sambata seara sa invite sateni la bucuria lor , dandu-le sa bea rachiu din plosca care este ornata cu busuioc si o batista.
Ziua de duminica incepe cu imbracarea miresei , apoi cu ,,adapatul miresei’’, urmata de venirea mirelui la casa miresei. Cand ajunge la casa miresei acestuia i se arata o baba spunandu-i ca aceasta este mireasa,  pe care acesta o refuza. Intrebat de gazda ce cauta, acesta raspunde, prin versuri ca isi cauta mireasa.  Dupa  aceea mireasa se arata, privindu-l pe ginere printr-un inel si il stropeste cu apa adusa de la fantana.
Pentru a testa abilitatile nuntasilor, acestia sunt pusi sa ia un stegulet (in care sunt bani) din varful unei prajini inalte, aceasta fiind unsa pentru a deveni alunecoasa. 
Alaiul pleaca apoi spre casa mirelui unde mama mirelui ii leaga cu un bracir (semnifica unirea celor doi). Apoi soacra o duce pe mireasa la vatra focului unde este o masa joasa pe care este un pahar de apa, mireasa inconjoara masa de  trei ori apoi rastoarna masa cu piciorul .
A doua zi are loc o petrecere la parintii miresei numita ,, cuscrii’’.  Un alt obicei legat de nunta este jucatul steagului ( un brad tinar este ornat cu ciucuri, batista, batic si este jucat in hora de catre un baiat neinsurat).

Obiceiuri de moarte:  – obiceiurile de inmormantare sunt marcate de o serie de ritualuri menite sa ajute la desprinderea sufletului celui decedat de lumea celor vi. Omul trebuie sa moara imbracat si cu ,, lumina aprinsa ’’ in mana pentru ai lumina drumul in lumea cea intunecata.
Mortul este imbracat in haine de sarbatoare iar in buzunarul hainei i se pune piepten, oglinda, aparat de ras,  bomboane, ceas si bani, fiindui necesare pentru a ,,plati granita ’’cand trece in ,,lumea de dincolo”.
In ziua inmormantarii este adus bradul (sulita), care este impodobit cu hartie alba ori albastra, ciucuri rosii, lana si batiste. Spre deosebire de alte zone , ,,sulita” se pune la toti oamenii indiferent de varsta.
In ziua inmormantarii se canta ,, zorile” care se canta dimineata,devreme, afara, cu fata spre rassarit, apoi la capul mortului, cand este asezat in tron (sicriu),  la aducerea bradului, la biserica si al cimitir.
Cand este scos din casa, se sparge o oala de pamant care semnifica spargerea tuturor relelor din acea casa.

Din ziua inmormantarii timp de 44 de zile, in fiecare dimineata un copil duce ,,izvorul mortului’’( o galeata si un ulcior pline cu apa). La intoarcerea de la cimitir toti participantii la inmormantare se spala pe maini.

Tot din acest obicei face parte si ,, hora de pomana’’. Hora este condusa de un tinar, iar rudele decedatului impart lumanari la care este atasata o batista cu un banut in ea si o floare, dupa care se prind si ele in joc, astfel are loc calcarea doliului. 

Obiceiurile si traditiile de iarna: – acestea sunt cele mai bogate traditii de peste an, la acestea participa intreaga familie. In ajunul Craciunului copii pleaca la colindat pe ulitele satului, acestia poarta denumirea de pitarai, Fiecare colindator poarta o traista in spate si un sacui (plasa) pe umar . Copiii trec pe la fiecare casa si sunt intampinati la poarta de gospodari care le ofera nuci, mere, colaci  etc. Tot de pitarai oameni isi pun masti pe fata si mimeaza tot felul de ritualuri din viata lor de zi cu zi.

Ignat este divinitatea solara care a preluat numele si data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor – in zorii zilei de Ignat se taie porcul de CraciunIn antichitate, porcul a fost simbol al vegetatiei, primavara, apoi sacrificiul lui s-a transferat in iarna. Colacii preparati la Craciun din aluat dospit de femeile “curate”, mancati la mesele si ospetele rituale, daruiti colindatorilor si, prin pomana, spiritelor mortilor sunt alimente sacre fara de care nu se poate concepe petrecerea sarbatorilor Craciunului. Ei pot avea forme de cerc, potcoava si stea, inchipuind Soarele, Luna si stelele de pe Cer, de papusa si cifra opt(8), care reprezinta trupul antropomorf al divinitatii indo-europene si crestine, de cerc umplut, fara gaura la mijloc, reprezentand divinitatea neolitica geomorfa, si de diferite animale si pasari sacre (taurul, pupaza etc.). in functie de forma, denumire si ornamente, de momentul oferirii, de perioada pastrarii si contextul rito-magic al folosirii, colacii de Craciun reprezinta sacrificiul spiritului graului la Anul Nou. Obiceiurile de Craciun, Anul Nou si Boboteaza formeaza laolalta scenariul mortii si renasterii divinitatii: sacrificiul ritual al porcului la Ignat ,prepararea alimentelor rituale, in special colacii de Craciun; abundenta obiceiurilor si credintelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea si haosul dinaintea Creatiei; “sfarsitul” Anului Vechi, prin stingerea rituala a luminilor la cumpana dintre ani, la miezul noptii de Craciun sau de Anul Nou; nasterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; artificiilor,explozia de bucurie, insotita de imbratisari si felicitari, ca lumea a fost salvata de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigate, pocnituri si zgomote produse de bice, Colindatul, Plugusorul, Sorcova, Semanatul,ect.

Acest obicei al colindatului, practicat mai ales de copii, a fost şi este des întâlnit în multe sate ale comunei Plopsoru .

Obiceiuri vechi, cu arie largă de răspândire, practicate în Ajunul Crăciunului, ori între Crăciun şi Anul Nou, care se mai păstrează încă pe alocuri, sunt: Steaua, Vicleiul, Irozii,.
Cu Steaua umbla în noaptea Ajunului Crăciunului câte patru băieţi. Numele obiceiului vine de la steaua care avea douăsprezece cornuri cu care umblau şi urau. Cele douăsprezece cornuri simbolizează ce douăsprezece luni ale anului, cu smocuri de fâşii de hârtie colorată aşezate pe un cadru circular. S-au confecţionat şi stele cu mai puţine cornuri. Sosirea stelarilor se anunţă prin cântec.Dacă sunt primiţi, colindătorii vor aprinde lumânarea şi apoi vor cânta „ Steaua sus răsare”si alte cantece.. Tot în Ajunul Crăciunului se merge şi cu Vicleiul. Acesta este  un teatru de păpuşi în miniatură, de forma unui paralelipiped cu dimensiunile 80 – 100 cm şi 30 – 40 cm înălţime, cu o scenă pe care se juaca  păpuşile şi o vitrină prin care se poate  viziona jocul. Totul este  îmbrăcat în hârtie pictată cu scene care readau ritualul Naşterii lui Hristos. Echipajul erste format din şase persoane: patru cântăreţi, un păpuşar şi un fluieraş.

Ajunul Anului Nou si Bobotezei  este destinat pentru prevederea vremii, astfel se i-au 12 jumatati de ceapa, ce reprezinta cele 12 luni ale anului, peste care se pune sare, afland care luni vor fi ploioase. În noaptea de Boboteazã, fetele îşi pun busuioc sub pernã pentru a-şi visa ursitul. Din bãtrâni se spune cã, în noaptea de Boboteazã, fetele cãrora le arde de mãritiş trebuie sã lege pe inelar un fir roşu de lânã ori mãtase, de care sã înnoade o rãmuricã de busuioc luatã de la popã şi sã punã apoi crenguţa sub pernã. Seara se face o turtã de fãinã foarte sãratã; nu se bea apã, ci doar un strop de agheasmã, apoi se mãnâncã turta şi se merge la culcare. Noaptea, tinerele işi vor visa ursitul. În plus, fetele care cad pe gheaţã în ziua de Boboteazã pot fi sigure cã se vor mãrita in acel an.

 Jocul caprei

Capul caprei este confectionat din lemn de mesteacan cioplit in forma cea mai apropiata de reprezentarea naturala, partea de jos a botului fiind lucrata intr-un lemn aparte prins cu un cui, astfel incat tragandu-se de sfoara cu care este prins, botul caprei sa poata clampani. In partea de sus a capului se fixeaza coarnele (capriori), alteori simple imitatii de lemn, capul fiind apoi completat cu urechi, ochi de margele, tinte de alama, totul pentru a reda veridic simbolul pe care il reprezinta. Capul astfel construit se fixeaza intr-un suport alcatuit dintr-un bat de lungime variabila in functie de inaltimea interpretului. Corpul caprei este format dintr-un laicer, lasandu-se loc liber pentru ca interpretul sa poata vedea actiunea pentru a se putea integra jocului. Impodobirea caprei nu are ingradiri, facandu-se in functie de fantezia si personalitatea fiecarui interpret. Capra joaca dupa fluier, iar la terminare, unul din flacai; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe sa vorniceasca. Flacaii joaca pe stapâna casei si pe fete daca sunt în casa, si apoi multumind se îndeparteaza.

Vremea se ghiceşte în ceapă

În noaptea de Revelion, poţi afla cum va fi vremea tot anul. Aşezi 12 foi de ceapă pe masă, presari sare şi botezi fiecare frunză cu numele lunilor. Frunzele în care se adună apă sunt luni bogate în precipitaţii, iar cele care rămân uscate sunt secetoase. Un alt obicei arată cât de bogat va fi noul an. Bătrânii sparg un cărbune în bucăţi, cărora le pun nume de cereale. Bucata care se face scrum vesteşte o recoltă bogată, iar cea care rămâne intactă indică un an neroditor.

Obiceiuri de primavara

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, fiul Babei Dochia, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.
Originea acestei sarbatori este in ciclurile naturii, mai ales in lumea pasarilor. Nu intamplator, pasarea era considerata una din cele mai vechi divinitati ale naturii si dragostei. Ei bine, romanii numeau sarbatoarea Dragobetele si Logodnicul Pasarilor, spunand ca acum acestea se imperecheaza si isi fac cuib, de la pasari obiceiul fiind preluat si de catre oameni. Pasarile care nu reusesc sa se imperecheze, in aceasta zi, raman fara pui tot anul. Motivatiile preluarii erau profunde, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”. Aceasta sarbatoare patronata de Dragobete este asociata si cu momentul in care animalele devin fertile. Gospodinele dadeau pasarilor domestice, dar si pasarilor cerului in ziua de 24 februarie, hrana considerata afrodisiaca, constand in graunte de mei, orz, grau sau secar.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca Gospodinele fac in cinstea Sfintilor Mucenici, 40 de colaci numiti sfinti, mucenici sau bradosi. In Plopsoru, acestia au forma cifrei 8 si sunt copti din aluat de cozonac, apoi unsi cu miere si nuca. Acestia sunt dusi la biserica pentru a fi binecuvantati si apoi sunt consumati in familie.

Este indicat ca in seara de 8 martie, sa se face coca din care se modeleaza mucenicii. Mucenicii se fac snururi lungi si subtiri din coca, apoi se fac cerculete mici sau opturi. Mucenicii se lasa peste noapte la uscat, pe masa presarata cu faina. Peste mucenici se presara de asemenea faina.

In dimineata de 9 martie, mucenicii se trec prin sita, pentru ca sa cada faina de pe ei, apoi se pun la fiert intr-o zeama preparata din urmatoarele ingrediente: apa, sare(un varf de lingurita), coaja de la o lamaie(rasa) si zahar. In ziua (9 martie) se afuma casa si oameni din gospodarie pentru a fi protejati de serpi in vara ce va urma.

In ziua de Joi-mari se aprinde focurile in cimitir, ce semnifica incalzirea mortilor  ,,veniti in acea zi printre cei vi”.
De Sf.Gheorghe in fiecare poarta se pun ramuri de frunza verde pentru un an mai bun. „În noaptea de Sfântul Gheorghe – spun   bătrânii satelor  – ies comorile din pământ. Ies la iveală sub forma unor limbi de foc. Dacă se nimereşte să fii în apropiere, poţi afla locul unde a fost ascunsă comoara îngropată de mii de ani”,
       

Pastele in comuna Plopsoru inseamna o evadare din lumea agitata a marilor orase si un adevarat paradis al naturii.

Totodata este si un prilej ca satul sa se umple din nou de lume, fiindca ,,sute de fii ai satului” raspanditi prin toate colturile tarii si lumii, revin la vatra, iar batranii sunt pentru cateva zile din nou inconjurati de copii si nepoti.

In Saptamana Mare) Satul pastreaza cateva traditii deosebite pentru joia mare si anume: in aceasta zi oamenii merg la biserica pentru a se spovedi si impartasi, iar traditia spune ca cine doarme la pranz in joia mare va fi lenes tot anul (mai ales femeile). Pentru intampinarea Pastelui, credinciosii se pregatesc prin “postul Pastelui” numit si “Postul Cel Mare”, care dureaza 48 de zile.

In zilele de joi si vineri din Saptamana Patimilor, numite “Joia Mare” si “Vinerea Mare”, se comemoreaza crucificarea si moartea lui Iisus pe cruce. In aceasta zi, se tine “post negru”. In dimineata de Pasti se pun brazde de iarba la intrarea in curte si la casa avand aceiasi semnificatie ca si aducerea ramurilor verzi de Florii.

 Alte obiceiuri :
          

Sanzaienile (24 iunie) – fetele se uda pe fata cu roua, culeg in zori flori de camp, pe care le poarta in san cand merg la hora satului. 

Paparuda –  „În vremea verii,in satele din Plopsoru, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toati ceilalti copii o urmează şi se duc jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în capAlaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puţin una-două trebuie să fie mascate. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, şi în curte, însoţitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreţ.După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi îşi aruncă pe apă şi veşmintele din frunze.

  Hora satului : Jocurile populare,line sau legănate şi desfăşurate în ritmuri ponderate sau vioaie, jocurile din Plopsoru sunt caracterizate prin mişcarea armonioasă a corpului şi a braţelor. Forma jocului permite cuprinderea unui număr mare de oameni – bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici. Jocul se desfăşoară într-un anumit loc din sat, de obicei în zilele de sărbătoare, sub denumirea de „Hora satului” sau, termen mai vechi, „Govia satului”, de unde şi expresia – un fel de chemare – „Hai la horă” sau „Hai la govie”.

 Jocul şi cântecul se întâlnesc în cadrul unor momente de destindere şi voioşie, de satisfacţie şi bucurie pentru reîntâlnirea neamurilor, prietenilor, cunoscuţilor. Este vorba de hramuri şi bâlciuri. Pe teritoriul comunei Plopşoru au loc astfel de evenimente în data de 15 august – „Sfânta Maria” şi 30 august – „Sfântul Alexandru”.

La petrecerile familiale, mai restrânse sau de proporţii – onomastici, boteze, nunţi – bucuria şi voioşia sunt exteriorizate la început prin cântec, apoi începe jocul care se aţâţă tot mai mult către finalul petrecerii.

 Jocurile populare din comuna Plopşoru

– „Brâul”, „Floricica”, „Jianca”, „Sârba”, „Ungurica”, „Hora de mână”. Cel mai mult cetatenii din Plopsoru sunt leagati prin  obiceiurile satului, tradiţiile oamenilor simpli, dar cu suflet nobil, de aur. Fiecare uliţă, pajişte, izvor, deal sau vale, fiecare casă păstrează câte ceva din propria-ne fiinţă. De copii am simt vibrând în inimi foşnetul frunzelor, triburile ciocârliilor, chemarea pădurii.

 Descantecele , si creatiile folclorice

Ca practica, descantatul este foarte vechi, fiind prezent nu numai la romani, ci si la multe alte popoare, sub diferite denumiri. Scopul lui declarat este vindecarea unor boli, alungarea duhurilor necurate, intoarcerea vrajilor trimise peste oameni si animale.

 Alaturi de valoarea estetica incontestabila a multor descantece retinem prelungirea spiritului acestora, al magiei, in cele mai moderne creatii poetice ale secolului o continuare si o permanenta a cautarilor sufletului omenesc in dorin]a de a-si depasi limitele pamantene.